John Braine- Drumul spre înalta societate

Recomandarea mea de astăzi este cartea prozatorului englez  John Braine  ” Drumul spre înalta societate”.

Joe Lampton, un tânăr cu origini modeste, dar cu o ambiţie de nemăsurat, urmăreşte cu îndârjire ascensiunea în lumea deloc familiară a înaltei societăţi, ale cărei repere sunt bogăţia, maşinile luxoase şi femeile strălucitoare. Dar preţul succesului este uriaş, iar ţinta lui stă sub semnul trădării şi al tragediei. “Drumul spre înalta societate” este considerat unul dintre romanele emblematice ale ” tinerilor furioşi” din Anglia postbelică şi a adus autorului său deopotrivă succesul şi consacrarea.

Interviu cu Dumnezeu- Octavian Paler

Dan Puric- Cine suntem

În 2008  Dan Puric a publicat, la editura Platytera din Bucureşti, cartea Cine suntem, sau despre taina identităţii personale şi comunitare trăită şi exprimată în şi prin persoana autorului . Cartea, dedicată Părintelui Atanasie de la Măn. Petru – Vodă,  începe cu îndemnul părintelui Iustin Pârvu Urmaţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege;  Cine suntem are o prefaţă semnată  de Dan Ciachir şi conţine zece capitole:

• Mătur poteca spre Biserică;
  

- un interviu realizat de Claudiu Târziu , apărut în febr. 2007, în care Dan Puric vorbeşte despre descoperirea lui Dumnezeu. (” cred că El m-a mângâiat tot timpul şi mi-a vorbit”; ” L-am aflat Pe Dumnezeu într-un târziu, dar nu prea târziu”)

• Dragostea, mai presus de artă;
  

- interviu realizat de Alice Năstase , apărut în iulie 2007, despre copilăria, adolescenţa şi tinereţea lui Puric.

• Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei;
• Zodia supravieţuirii-
  

convorbire cu Robert Turcescu, transmisă în emisiunea 100%, la ” Realitatea TV”, în 26 dec. 2007, ora 20.

• Demnitate creştină;
• Cauză şi efect-

interviu realizat de Bogdan Gamaleţ, difuzat în cadrul emisiunii ” Cauză şi efect”, la postul tv ” N24″, în 18 dec. 2007.

• Cele trei priviri-
  

convorbire cu Robert Turcescu în 10 aug. 2007 la Realitatea tv.

• Zece leproşi;
  
• Cine suntem;
• Lumină de om şi de neam românesc (ultimele două,  încercări  foarte pertinente  de a defini  omul român, neamul românesc)
  

Octavian Paler- Rugaţi-vă să nu vă crească aripi(1995)

Initial, aceasta carte trebuia sa fie o simpla versiune romaneasca a unui volum aparut in Franta in 1991, alcatuit pe baza textelor alese de autor din volumele Polemici cordiale si Viata ca o corida, publicate in 1983 si, respectiv, 1987. Ulterior, dorinta de a o imbogati in latura ei confesiva a impus mai multe adaugiri care au cerut, fireste, unele renuntari, pentru a nu impovara numarul de pagini. In eseurile, scrisorile, discursurile si convorbirile imaginare din acest fals apel la mediocritate, vocea auctoriala are in mod evident tendinta de a-si submina propriul discurs, abandonind din start arma cea mai eficienta a agresiunii intelectuale: ironia. Paler abordeaza teme morale sau estetice utilizind in mod constant personaje simbolice pentru a pune in scena infruntarea dintre trecut si prezent.

Ca de obicei o să redau câteva fragmente şi citate  din acestă carte minunată.

- La urma urmei, fiecare avem nu numai bătăliile de care suntem în stare , ci şi înfrângerile pe care le merităm.

• - Poate că şi prietenia şi iubirea nu mertă, într-adevăr, să fie trăite , dacă nu sunt veşnice.
• ” Amabilitatea este indiferenţa organizată” (Paul Valery)
• Eu am aflat, din păcate, nu nu poţi fi singur cu adevărat decât în mijlocul oamenilor. Departe de ei îţi idealizezi decepţiile şi începi să crezi că numai tu ai greşit, te învinovăţeşti, şi singurătatea ta se umple de remuşcări.
• Avem nevoie de cei pe care-i admirăm, chiar când ei n-au vreme de noi.
• În general, se crede că o călătorie îl ajută pe cel care o întreprinde să se părăsească pe sine. Eu n-am putut călători decât ca să mă regăsesc violent.
• Mahalagismul ţine nu de periferia oraşului, ci de periferia moravurilor.
• Bărbaţii sunt nişte animale curioase. Unui bărbat nu trebuie să-i dai sentimentul că e vinovat. E sentimentul pe care îl tolerează el cel mai greu încă de pe vremea când locuiam în caverne. Cum vă simţiţi vinovaţi, începeţi să daţi din mâini şi din picioare ca să scăpaţi de sentimentul acesta jenant.
• Literatura e un Turn Babel de hârtie; fiecare carte o treaptă, fiecare bibliotecă un etaj. Numai că literatura are o ţintă mai modestă, dar şi mai dificilă, să ajungă la inima oamenilor.

Viaţa pe un peron3

• Vedeţi, domnilor, unii dintre foştii mei prieteni m-au crezut un taciturn. Şi pentru unii chiar am fost. Numai că tăcerea mea era o mască. Purtând această mască, am putut să stau de vorbă cu mine însumi fără să fiu deranjat, să-mi ţin predici inflamante şi să-mi dau răspunsuri nimicitoare.Mă ascundeam în tăcerea mea şi-mi vedeam de treabă. Puteam să mă încaier cu mine, să mă cert, să mă apăr violent, ferit de ochi indiscreţi, ceasuri şi zile întregi, în vreme ce altul, văzându-mă, mă putea crede şi mort deoarece nu făceam nici un gest, nici o mişcare şi uneori închideam şi ochii ca să mă aud mai bine.
• Când dormi, speranţa te veghează. Când bate vântul noaptea, îţi aşază o mână răcoroasă pe frunte să te liniştească. Şi când priveşti peste pădurile din zare, ea îţi şopteşte că dincolo sunt oamenii la care vrei să ajungi ieşind din pustiu.

• Mi-am repetat însă mereu că răul nu e atotputernic câtă vreme cel care-l suportă speră că răul va avea un sfârşit.

Viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte… un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren… eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră… altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar… alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren… Şi fiecare uită, poate, un singur lucru… că trenurile astea nu duc nicăieri… cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culoar şi cu cel care vine abia cu următorul tren… în cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar sinele se transformă în nisip… în loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi…

Cam atât din Viaţa pe un peron – apărută la Editura Corint în anul 2007. Poate am stârnit curiozitatea celor care nu au citit-o încă.

Viaţa pe un peron2

• Ursitoarele erau bete , probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze.Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate , au devenit destin.
• Eu cred că infernul există. dar cred că există aici pe pământ. Aşa cum aici pe pământ e singurul loc unde s-ar putea crea paradisul.
• Când îţi împarţi suferinţa, când o fărâmiţezi, o suporţi mai uşor.
• Aşteptarea e o meserie pe care o înveţi , aşa cum pictorul învaţă sa-şi amestece culorile.
• Pentru mine aşteptarea e un cuvânt şi înţelept şi teribil.De ce înţelept? păi sigur că este. Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie.Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie. Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti , îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbuteşti să aştepţi. Nemaiaşteptând, trebuie să mori.
• Înţelegeţi, aşadar, cum stau eu între amintirile mele. Le privesc şi nu ştiu care dintre ele va veni să mă bată pe umăr.
• Noi trebuie să completăm destinaţiile pe care vrem să le dăm vieţii noastre.
• Nu e şi destinul ca un elefant orb? El nu alege între bine şi rău. Şi dacă nimereşti între copitele lui…
• Omul e singurul animal care e nefericit. Celelalte animale cunosc setea, foamea, căldura, frigul. Nefericirea, nu.

Viaţa pe un peron1

Într-o bună dimineaţă m-am trezit cu o idee fixă: să il recitesc pe marele Paler. Şi dacă tot o fac , o să postez aici ceea ce mi se pare important din fiecare carte a sa.S-ar putea ca unii să nu aibă timp de citit aşa că vor regăsi aici frânturi “paleriene”.

Cele 10 porunci:

1. Să aştepţi oricât

2. Să aştepţi orice

3. Să nu-ti aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

4. Să nu numeri zilele

5. Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

6. Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastă de a umple golul în care trăim.

7. Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndăzneşte să spere singur.

8. Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

9. Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

10. Aminteşte-ti că paradisul a fost, aproape sigur, o grotă.

Jose saramago

Ieri ( 18 iunie 2010-n.a.)  a murit  scriitorul portughez Jose Saramago laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1998.

S-a născut la 16 nov. 1922 la Azinhaga (Ribatijo) într-o familie modestă. În anul 1924 părinţii il iau la Lisabona unde fratele său moare. Deoarece părinţii nu-l mai pot ţine în gimnaziu, face o şcoală tehnică şi lucrează ca mecanic.În 1944 se căsătoreşte.  Ca scriitor, debuteză în 1947 cu un roman ulterior renegat de autor,urmat de o tăcere de aproape 20 de ani.A publicat apoi volume de poeme, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru. Cu un roman revine în 1977- Manual de pictură şi caligrafie. A urmat apoi ascensiunea  şi recunoaşterea ca scriitor în spaţiul lusitan ( 1980- Ridicat de pe pământ) şi cel internaţional ( 1982- Memorialul mănăstirii).În 1991 îî apare romanul Evanghelia după Iisus- în care recontruieşte viaţa apocrifă a lui Iisus- care a creat o înverşunată polemică la nivel mondial  ( după apariţia romanului se mută definitiv în Insulele Canare).

Printre operele sale se mai numără: Eseu despre orbire, Omul duplicat (2002), Eseu despre liuciditate (2004), Intermitenţele morţii ( 2005). În România operele sale au fost scoase de editura Polirom.