1. Mă-nvăluie căldura
De cănd te ştiu
Şi soarele îmi bate în tâmple
Cu momente de fericire.
2.Când nu te cunoşteam
Nu era frig, era un ger cumplit
Suportabil pentru că era o stare de fapt
Instaurată demult.
3.Doar înainte de a pleca
Se lasă tăcut frigul
Pe care-l respir.
Ştii ? Eu nu mai respir atunci aer.
Respir frig.
Numai că, de data asta, este insuportabil,
Pentru că am cunoscut căldura.
4. Deci, nu mă mai lăsa
Nici o zi fără tine
Mi se face ger şi ştii
Mi-e teamă să nu-mi îngheţe inima.
Într-o după-amiază, ca niciodată
mi -ai săgetat tâmplele
şi Marele astru s-a şters puţin câte puţin,
până când a devenit invizibil.
Degeaba am implorat cerul
cu mâini umede şi sângerii.
Degeaba am plâns deşertandu-mi toate lacrimile.
Cineva mi-a spus şoptit ca…orbisem…
eu , neputând să cred.
De-atunci, orbecăi prin întuneric bătând aerul cu palmele
căutând în zadar lumina-mi furată.
Şi pentru ca tragedia să fie perfectă
noaptea fără sfârşit mi-a acoperit şi cuvintele.
Deci…tac, tac, tac.
1.Faceam apologia stelelor
cazute rand pe rand din cerul meu,
izgonite parca de o forta nevazuta,
ca el sa ramana pustiu.
2. Ma miram de forta Soarelui scazand,
impins spre asfintit mult prea devreme
dar , cu el, lumina mea,
apunea inexplicabil.
3. Mirata de tacerea Lunii,
ma multumeam sa tac si eu.
Mi se parea firesc
Sa-mi aliniez fiinta astrelor.
4. Insa tu mi-ai intuit caracterul,
te-ai incapatanat sa ma opresti din cadere.
Fara un motiv anume.
Stiai ca numai ceea ce nu are un motiv vizibil
Poarta adevarul cel mai mare ?
5.Atunci s-a nascut simtirea mea de tine ;
neasteptat- ca toate sentimentele prea rare
si de neexprimat in cuvinte.
Atunci am renascut eu
Cu toate trairile si mai ales
Cu toate visele incuiate mult prea devreme
In sufletul si constiinta mea.
6. Uitasem sa mai simt
asa cum simteam pe cand eram copil.
Iti multumesc ca mi-ai amintit
Verbul meu de rac original.
Iti multumesc ca existi
Si mai ales
Pentru ca mi-ai redat functia inimii.
Tabloul fiintei mele nu se poate cadra
Intr-un destin condamnabil.
Nu ma pot armoniza
Intr-un peisaj perisabil.
Mi s-au cambrat oasele
De cand, tot caut, un suflet de cristal.
Mi s-au tocit degetele
De cand le-ntind dupa el.
Concludent imi este mersul prin ierburi
Si graba cu care le strabat,
Fara teama c-as putea sa ma anin acolo
Si sa nu mai ies niciodata.
Concomitent, printre ierburi si astre,
Te-am cautat cu buricele degetelor
temandu-ma ca, daca te-as gasi cumva,
Sa nu te sparg.
Temeritate sau nebunie
Sau ce-o fi faptura mea,
Important e ca sufletul tau de cristal
Este acum ascuns in palma mea.
1. Inmuguresc cu fiecare zambet
pe care il arunci in ochii mei,
de parca nu ai sti
ca zambetul tau naste muguri.
2. Inmuguresc cu fiecare soapta
pe care o lansezi discret,
de parca nu ai sti
ca soapta ta naste muguri.
3.Inmuguresc cu fiecare atingere
pe care o lasi sa iti scape
spre sufletul meu uneori gol,
de parca nu banuiesti
ca atingerea ta naste muguri.
4. Inmuguresc cu fiecare pas
pe care-l lasi s-alunece spre mine,
de parca nu banuiesti
ca pasul tau naste copaci infloriti.
1. Apleacă-ţi tâmpla
peste palma mea
într-o seară de Luni a învierii mele
şi-mi picură în palmă -albastrul ei
ca-n mine să se facă mare.
2. Apleacă-ţi ochii peste genele mele,
într-o seară de Miercuri
şi picură-mi stele peste ele
să-mi preschimbi obrazul în cer.
3. Apleacă-ţi sufletul în adieri primăvăratice
peste inima mea
în Vinerea uitării mele
şi în ea să se strecoare o vară invincibilă.
4. Apleacă-ţi vânăt gândul
Numai o dată: Duminică;
şi din el să-mi prefac însămi
aripă către marea ce-mi răsărise-ntr-o Luni
din albastra tâmpla ta.
5. Apleacă-ţi fără ecou şoapta,
o singură zi din Viaţă;
nici n-ar avea rost mai mult
căci numai o şoaptă ar fi viaţa mea în adierea ta.
Motto: ” Te privesc de parcă aş putea să te uit vreodată” ( Fr. Mauriac)
Te- am căutat în întuneric, te-am strigat întinzând mâini umede, am stat multă vreme să ascult un pas, o şoaptă. Am întins palma să-mi cadă în ea o lacrimă. Am stat să aud, multă vreme , o îndoire de genunchi! Însă Destinul face numai ceea ce trebuie să facă. Te-am întâlnit pe singurul coridor al Vieţii unde nu făcusem popas dar, marele adevăr îl afli abia la sfârşit. Treci din beznă în beznă, rătăceşti ani în şir în căutarea unui absolut şi atunci când îţi apare în cale nu poţi decât să plângi. Abia acum am primit un nume, unul singur şi cu el mă-nclin peste ochii tăi fără ca tu să-mi banui măcar eternitatea. Acum mă simt la adăpost de toate violenţele vieţii, de păcatele lumii, de însăşi lumea care murdăreşte mereu în ignoranţa şi cupiditatea sa. Ştii că lumea nu a iertat niciodată oamenii care au îndrăznit sa-şi creeze o lume a lor, în care culmea, să mai fie şi fericiţi, să aspire la ceva absolut. De ce m-ar ierta că sunt altfel decât ei? De ce i-aş cere iertare?Nimeni altcineva nu a putut să mi te dea decât viaţa şi eu care te-am căutat mereu, greşind intruna dar întorcându-mă mai pură din fiecare greşeală, luând-o mereu de la capăt cu şi mai mare îndârjire.
Sunt cu tine în absenţa ta cu fiecare zi sau ani mai mult. Iartă-mă că nu mai am alte amintiri, iartă-mă ca mi-am părăsit îngerii falşi pentru unul singur, real şi ajută-mă să urc spre tine fără amintiri, prejudecăţi, fără minciună.Toate sunt nimic, toate vor muri, toate vor dispărea iar faptul că ştiu că toate au să moară în afară de existenţa ta, mă uşurează, imi permite să trăiesc.Deasupra vanităţilor mele- unde se află, pură în mine imaginea ta- sunt fericită şi durută să te caut, să mă regăsesc.
1. Astăzi
a coborât din nou lumina
facându-se sărbătoare;
iar clipele picură
în ritm duminical.
2.Când te privesc în ochi
mă umplu de viaţă până dincolo de os
şi-mi dispar temerile
ce mă bântuie mereu.
3.Şi iar te privesc în ochi
şi mă-ntreb subit:
“Vei şti oare vreodată”?
Răspunsul mă- nseninează:
“N-are nici o importanţă”.
4. Şi totuşi,
te-aştept la fiecare colţ de stradă
să-ţi culeg noaptea din priviri,
să-ţi ucid melancoliile.
5. Astăzi
e sărbătoare- n orice zi
şi se-mpart decoraţii.
Numai seara, câteodată, aş vrea să te întreb:
” Nu te simţi prea singur în inima mea”?
1. Te-am întronat într-o dimineaţă de primăvară
Crezând că sceptrul îţi va fi interimar;
Am îndrăznit să sper că eşti doar o furtună,
şi, vei trece;
dar, m-am înşelat îngrozitor.
2. Am crezut că-i un hazard
că mi-a ieşit statuia ta în cale,
n-am intuit că vrei să mă pierzi de păcate,
că eşti o unealtă a destinului .
3. Tu, catedrală albă
care-mi alungi liniştea pe fereastră,
ştiu că ceasornicile-ţi toate
îmi sunt întrebări
şi îmi sunt răspunsuri.
Ştiu. Ştiu că era inevitabil să-mi feresc inima.
4. Şi dacă ochii tăi îmi veghează sufletul,
Şi dacă îmi întorc stelele demult apuse
e pentru că te-am întronat între gânduri
în acel senin de mai.
5. Te-am întronat după ce istovisem alergând
din “soare-n soare”,
din frunză-n frunză
pentru a-mi completa gliptoteca…
6. Din acest moment…trecutul s-a şters.
Răsfoiam petale de timp
într-un ritm lent, sacadat
şi câteodată mai săream voit câte o petală
mai mereu încărcată de noapte.
Apoi ai apărut TU…
Probabil dintr-o fisură de timp sau eroare de destin
Tu…care nu mai erai un vis,
care nu mă mai obligai să ţin mereu ochii închişi.
Am deschis ochii
mi-am recunoscut zâmbetul
pierdut prea demult şi prea grav.
Stăteai lângă mine.
Atunci mi-am dat seama…că TRĂIESC.
Şi ştii, noaptea vine atunci când trebuie să vină,
se face zi regulat,
iar eu răsfoiesc aceleaşi petale de timp
de data asta neuitând vreuna, vreuna, vreuna.
9 iunie 2010
